După unele documente păstrate, hanul ar data încă din secolul al XVIII-lea, când se pare că și-a deschis porțile pentru negustorii aflați în trecere spre Român, Suceava sau spre Iași. Pe atunci Hanu Ancuței se află în marginea unui sat care s-a strămutat apoi pe moșia boierilor Catargi.
În orice caz la 1819 vornicul Ștefan Catargiu, proprietarul moșiei Tupilați, obține hrisov pentru înființarea de târguri și iarmaroace. Cum hanul se află la o încrucișare de mari drumuri comerciale – drumul Șiretului și drumul care legă Iașul de Piatră Neamț sau Târgu. Neamț prin Tupilați – se construiește un han nou, ce va servi și că stație de poștă.
Se pare că numele orașului a fost preluat de la numele voievodului Roman I Mușat (1392-1394), considerat de unii cercetători că fiind întemeietorul acestuia, deși există probe materiale care să ateste existența curții de la Roman încă de pe vremea lui Petru I Musatinul.
Hanu Ancuței este locul unde s-a născut povestea tradiției culinare moldovenești. Loc la răscruce de vânturi hanul ostoia foamea și cheful de petrecere a drumeților umblați din toate părțile. Însă, așa cum concluzionă unul din personajele sadoveniene,întoarse de pe meleaguri străine nicăieri aceștia nu gsseau bucate mai bune și mereu Hanu Ancuței era un exemplu pentru o masă gustoasă și savuroasă.
– Nu prea.
– Nici miel fript tâlhărește și tăvălit în mojdei?
– Asta nu.
– Nici sarmale?
– Nici sarmale, nici borș. Nici crap la proțap.
– Doamne ferește și apără! Se cruci moș Leonte.
– Apoi atunci, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! Să rămâie cu trenul lor și noi cu țara Moldovei”.
Asemenea păsării Phoenix, Hanu Ancuței a renăscut, păstrând parfumul de odinioară devenind un spațiu al poveștilor, unde oaspeții trăiesc “la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă și bând vin, însă după o orânduială care cere inițiere”. Aici fiecare povestește cu ulcică în mână, încă din timpul Ancuței celei de demult “de când țin eu minte, încă de pe vremea Ancuței celei de demult, am luat obiceiul să întemeiem sfaturi și să ne îndeletnicim cu vin din Țara-de-Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost. Socot eu, că nu se mai găsește alt han că acesta cât ai umblă drumurile pământului. Așa ziduri că de cetate, așa zăbrele, așa pivniță – așa vin – în alt loc nu se poate” remarcă unul din povestitorii lui Sadoveanu.
“Vinul este adus de Ancuta în cofăiel plin, cu ulcică mereu nouă, înainte că povestitorul să își înceapă istoria, toți vară ulcelele în cofăiel și lăutarii cântă. Din când în când Ancuta aduce de la foc pui fripți în țiglă. Când vine mușteriul, Ancuta îl intampina cu pui fripți în talger de lut și cu pită proaspătă.”
Asemenea existența tihnită la han s-a perpetuat de-a lungul anilor și se păstrează cu mare sfințenie și astăzi. În același decor, dar o altă Ancuta întâmpina și astăzi cu zâmbetul pe buze oaspeții veniți din toată lumea, cu pâine și sare.