După unele documente păstrate, hanul ar data încă din secolul al XVIII-lea, când se pare că și-a deschis porțile pentru negustorii aflați în trecere spre Roman, Suceava sau spre Iași. Pe atunci, Hanu Ancuței se află în marginea unui sat care s-a strămutat apoi pe moșia boierilor Catargi.
În orice caz la 1819, vornicul Ștefan Catargiu, proprietarul moșiei Tupilați, obține hrisov pentru înființarea de târguri și iarmaroace. Cum hanul se află la o încrucișare de mari drumuri comerciale – drumul Șiretului și drumul care legă Iașul de Piatră Neamț sau Târgu Neamț prin Tupilați – se construiește un han nou, ce va servi și că stație de poștă.
Se pare că numele orașului a fost preluat de la numele voievodului Roman I Mușat (1392-1394), considerat de unii cercetători că fiind întemeietorul acestuia, deși existau probe materiale care să ateste existența curții de la Român incă de pe vremea lui Petru I Musatinul.
Imaginea hanului este frumos surprinsă de către Mihail Sadoveanu: “Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, – era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut de zilele mele. Pe lângă adăpost, hanul oferea oamenilor și prilej de petrecere. În cuprinsul lui puteai oploși oameni, vite și căruțe și nici habar nu aveau din partea hoților… Porțile stăteau deschise că la Domnie. Și prin ele, în zilele de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Ceahlău și Halauca. Iar după ce se cufundă soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zebrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor, și porneau poveștile…”
Această clădire a dăinuit multă vreme până când, prin anul 1943, proprietarul a dărâmat-o, rămânând doar leagănul unor minunate povestiri sadoveniene. Cu zidurile în ruină, a vegheat întinderile pustii până acum două decenii și jumătate, când a redevenit locul de popas atât de vestit odinioară, dar cu alte povestiri și alți eroi trăitori în acele vremuri. Amenajat cu tot specificul unui interior de epocă, Hanu Ancuței se întipărește puternic în amintirea vizitatorilor săi, cărora le oferă ospitalitate.
Asemenea păsării Phoenix, Hanu Ancuței a renăscut, păstrând parfumul de odinioară devenind, un spațiu al poveștilor, unde oaspeții trăiesc “la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă și bând vin, însă după o orânduială care cere inițiere”. Aici fiecare povestește cu ulcică în mână, încă din timpul Ancuței celei de demult “de când țin eu minte, încă de pe vremea Ancuței celei de demult, am luat obiceiul să întemeiem sfaturi și să ne îndeletnicim cu vin din Țara-de-Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost. Socot eu, că nu se mai găsește alt han că acesta cât ai umblă drumurile pământului. Așa ziduri că de cetate, așa zăbrele, așa pivniță a așa vin a în alt loc nu se poate” remarcă unul din povestitorii lui Sadoveanu.
“Vinul este adus de Ancuta în cofăiel plin, cu ulcică mereu nouă, înainte că povestitorul să își înceapă istoria, toți vară ulcelele în cofăiel și lăutarii cântă. Din când în când Ancuta aduce de la foc pui fripți în țiglă. Când vine mușteriul, Ancuta îl intA¢mpina cu pui fripți în talger de lut și cu pită proaspătă.”
Asemenea existența tihnită la han s-a perpetuat de-a lungul anilor și se păstrează cu mare sfințenie și astăzi. În același decor, dar o altă Ancuta întâmpina și astăzi cu zâmbetul pe buze oaspeții veniți din toată lumea, cu pâine și sare.
Fie să rămână un loc vrăjit de popas și desfătare sufeteasca pentru călătorii pământului.
Alături de prospețimea și frumusețea ținutului moldovenesc preparatele tradiționale și servirea impecabilă completează experiență evenimentului dumneavoastră, devenind unic și de neuitat. Vă așteptăm cu drag!